trist.

salut! cam demultişor n-am mai intrat pe-aici.

de multe ori încercam să scriu ceva zilele acestea, dar nu-mi ieşea nimic bun. oricum mi-i pînă in kot dacă această postare va fi un eşec sau nu. mie în genere mi-i poh**.
da!
dupa ce am asistat pentru prima dată la o înmormîntare, s-a schimbat ceva în viziunea asupra existenţei, asupra lumii... cînd îţi dai seama că toţi suntem în fine egali, indiferent de aceea cîte hîrtiuţe colorate am adunat în viaţă noastră...sau cîte celule de beton am reuşit să cumpărăm pe aceste hîrtiuţe.
EGALI! în acelaşi pămînt rece şi neprimitor suntem pînă la urmă atent coborîţi...pe funiile care deja atîtea cavouri au dus la fund. şi lacrimile involuntare ce se desprind din ochi...la o ultimă atingere a mîinii palide ca ceara...la o ultimă privire a chipului atît de drag, fără de care ţi se pare goală şi immposibilă casa.
cînd aveam vreo 4 ani, petreceam veri întregi în braţele lui.
Îi ziceam:"Cuconaşul meu!"...si el îmi zîmbea aşa de frumos... sau povestirie lui cum pleca cu uleiul şi făina la Chişinău să le vîndă...în imaginaţia mea acestea pînă acum rămîn ca nişte povestiri negustoreşti din carţile pentru copii. mereu cu o expresie binevoitoare pe faţă, cu ochii ce iradiază a viaţă.
Îmi zicea cineva că omul tăieşte atîta timp cît cineva îl tine minte. Înseamnă că El trăieşte! doar că a devenit invizibil.

P.S. citiţi "Micul Prinţ". Insist! Vă rog.